CÂND AI DE GÂND SĂ TE MATURIZEZI ȘI TU?
„Nu există decât o ratare: aceea de a nu mai fi copil.” (Emil Cioran)
Într-o lume plină de informații, aici afli (și înțelegi) adevărul! Alege să faci o diferență. Abonează-te și sprijină jurnalismul NECENZURAT și gândirea LIBERĂ:
De aici poți comanda volumul „Pierduți în Poezie”. Îmi poți susține activitatea și prin contribuții pe Revolut @dinupopescu.
Sunt recunoscător dacă ai făcut-o deja!🙏
Când ai de gând să te maturizezi și TU?
De-a lungul timpului, am auzit de multe ori formularea aceasta, exprimată în diverse moduri, fie sub forma interogației, fie ca afirmație de tipul „nu te mai maturizezi și tu odată”.
În realitate, când vă este adresat îndemnul de a vă maturiza, adevăratul mesaj care vă este transmis e:
Când ai de gând să renunți la visurile tale?
Când ai de gând să îți îngrădești libertatea, să-ți legi și tu lanțurile precum noi, să-ți sfârteci aripile și să uiți că, undeva, cândva, puteai zbura?
Când ai de gând să te lași uniformizat de societate, dominat de ego, perturbat de aparențe? Și, de fapt, tu de ce nu vrei să trăiești ca noi, „să faci ce face toată lumea”?
În cazul meu, răspunsul către ei e întotdeauna același, pe cât de simplu, pe atât de nesatisfăcător: Niciodată.
N-am înțeles niciodată acest cult al maturizării, această apologie a maturității. Spuneți sincer, ce tip de oameni vă par a fi mai fericiți, cei responsabili, maturi, excedați de grijile vieții, sau aceia care și-au păstrat intact spiritul ludic, care par a rămâne veșnic copii sau etern adolescenți întârziați?
E drept că „a îmbătrâni” înseamnă să-ți privești visurile cum mor. Vorba aia, „cu o moarte toți suntem datori”. Însă tocmai concluzia irefragabilă conform căreia „murim atunci când încetăm să mai fim copii” e cel mai bun argument pentru a nu înceta să fim.
Spre deosebire de omul matur, prin prisma visurilor sale nemărginite, orice copil, fiecare visător, se bucură de prezumția de imortalitate. Orice vis este realizabil până la proba contrarie, fiecare copil (inclusiv cel conceptual/interior) este nemuritor până la proba contrarie.
Că vorbeam de visuri, sunt două moduri de a ucide un vis: Îndeplinindu-l sau renunțând la el. Nimeni nu stăpânește mai bine decât omul matur arta imolării visurilor.
În schimb, a trăi în moduri percepute de majoritate ca fiind manifestări imature ori nihiliste, rod al unui dispreț patologic față de conceptul de maturizare, de autoritate, de responsabilități, produce, dincolo de un manifest împotriva absurdului, o paradoxală evoluție prin involuție.
Într-o lume în care toți par a se zbate să „facă ceva”, să demonstreze ceva, să fie „cineva”, să-și „câștige existența” (o sintagmă plină de cinism), să acumuleze averi și realizări, să se integreze și să urmeze tiparul (fă ce face toată lumea), a-ți propune voit să te lepezi de poverile unei existențe „mature”, să nu aștepți nimic, să nu cauți nimic, să nu faci nimic, toate denotă, în aceeași măsură cu resemnarea imatură, o înțelegere complexă a sensului și scopului existenței: A trăi pentru a exista, fără a transforma viața și moartea într-o problemă (sau, mai rău, într-o...luptă).
Acest concept al refuzului arhetipal de „a trăi precum ei” e sublimat de Cioran într-unul din aforismele sale: „Ne zbuciumăm zadarnic, moartea își continuă în noi lungile sale meditații, neîncetatu-i solilocviu”.
Practic, pe parcursul acestui tumultos periplu inutil dinspre nimic înspre nimic, de ce ai alege să te iei pe tine sau viața (prea) în serios? De ce ai alege să o iei altfel decât în glumă? Oricum nimeni nu scapă viu de aici.
Parcă în completarea lui Cioran, în filmul meu preferat, Orient Express, capodopera cinematografică regizată de Sergiu Nicolaescu, bazată pe romanul lui Tudor Teodorescu-Braniște, „Prințul” (menționez pentru a nu se confunda cu Orient Express-ul Aghatei Christie), peripatetizând în compania unei june, protagonistul își expune viziunea despre viață și lume astfel:
„Viața e aspră, e brutală. Numai imaginația o poate înfrumuseța. Toți vrem să evadăm din realitatea imediată. Vorbesc, firește, de spiritele alese. (Și se gândea, bineînțeles, la el...) Ceilalți nu mă interesează! A putea să-ți spui: «Ce bine ar fi fost dacă aș fi făcut cutare lucru», a putea să visezi regretând e totuși un refugiu. Regretul de a nu fi făcut ceva devine, încetul cu încetul, o sursă de voluptate. Sunt și alți oameni sub vraja acestui narcotic. Lumea le spune «ratați»...
...În fond, a realiza înseamnă a epuiza. Mâine vei privi în urmă și vei vedea că realizarea ta are nenumărate scăderi. Vei fi tu însuți nemulțumit. «<N-am facut» - aceasta este suprema filosofie. În această variantă, vei putea spune: N-am făcut, DAR DACĂ... Viața se poate trăi fără certitudini, fără realizari. «Dacă» deschide porțile infinitului”.
În final, ce se presupune că face un om matur: Întemeiază familii pentru a le destrăma mai târziu? Face copii pentru a condamna noi vieți la moarte? Se preocupă pentru viitorul său, viitorul fiind cel binecunoscut pentru toți, indiferent dacă face sau nu obiectului preocupării cuiva?
Este responsabil într-o lume unde cei mai iresponsabili dintre noi dețin puterea absolută? Are tribulații, caută să depășească condiții și să se pună de-a curmezișul vicisitudinilor? Pentru ce?
Pentru a face...ceva, da, acel ceva „ce face toată lumea”, căci asta ne promit părinții și profesorii noștri și societatea: Că astfel fac toți fiindcă or ști ei ceva. Aiurea!
Precum în povestea cu „The 5 Monkeys Experiment”, nimeni nu înțelege nimic (ce facem și, mai ales, DE CE facem ce facem), cu toții purtăm povara iluziilor și neputințelor noastre și ne amăgim cu falsa convingere că un drum anume duce undeva, în vreme ce altul se înfundă.
De ce sensul cuiva ar fi dezirabil non-sensului tuturor? La această dilemă, Cioran a propus următoarea abordare:
„Ar trebui să îți repeți în fiecare zi: Sunt unul dintre cei care se târăsc, cu miliardele, pe suprafața globului. Unul dintre ei și nimic mai mult. Această banalitate îndreptățește orice concluzie, orice atitudine sau faptă: desfrâu, nevinovăție, sinucidere, muncă, crimă, trândăvie sau răzvrătire.
...De unde reiese că fiecare are dreptate să facă ceea ce face.”
Da, avem puține libertăți în viață, puține aspecte în care liberul arbitru chiar funcționează. În rest, jucăm poker cu cărțile pe care le percepem distorsionat ca fiind ale noastre (căci sunt în mâinile noastre, nu?).
Cu maturitate analizăm fapte și prezumăm credințele pe care le avem ca fiind „ale noastre”, la fel și dorințele „noastre”, alegerile „noastre”, uitând că aceleași cărți de joc nu reprezintă altceva decât produsul metisajului între factori genetici și mediul înconjurător. În condiții doar un pic diferite, orice sfânt ar fi putut oricând deveni demon, și viceversa.
În schimb, într-o lumea a îngerilor și demonilor, a oneștilor și briganzilor, a cinicilor și becisnicilor, a judecătorilor și blamaților, avem oricând libertatea de a alege să nu alegem nimic.
LIBERTATEA de a rămâne copii. Visători, imaturi și liberi.
De a crede că totul e, în măsură egală, posibil și imposibil, fără a lăsa ca acest idealism să alimenteze vreun țel - altul decât acela de a te lăsa purtat de voiaj. De a trăi în dorul lelii, fără a transforma viața și moartea într-o problemă demnă de a fi rezolvată.
Deci, când am de gând să mă maturizez?
Așteptați până mor puțin și mai vedem după. În final, dacă „a fi matur" ar aduce vreun beneficiu speciei noastre, ne-am naște astfel: conformiști, disforici, pragmatici, posaci. Cui bono?
Felicitări pentru că ai lecturat până aici! Să aveți o vară (și o viață)...ludică, excelențelor!
Autor: Dinu Andrei Popescu
